12. Legămintele Scripturii – Vechiul Legământ – Introducere

Seria – Legămintele scripturilor

Vechiul Legământ – Introducere

Legământul lui Dumnezeu cu poporul Israel de la muntele Sinai (cunoscut ca legământul mozaic -intermediat prin Moise- sau ca Vechiul Legământ, cel care cuprinde legea, este cel mai cunoscut dintre legămintele din vechime dar în același timp este și cel mai controversat și greșit înțeles dintre toate legămintele.

Pentru aceasta, în episoadele următoare vom încerca să atingem câteva elemente ale acestui legământ cât și implicațiile acestuia în vremurile prezente. După cum vom vedea, de-a lungul istoriei acest legământ va deveni cadrul pe care profeții urmau să-și dezvolte mesajele către poporul Israel. De asemenea, tot ceea ce Domnul Isus a vorbit este fundamentat pe legământul de la Sinai iar întreg planul lui Dumnezeu cu privire la evenimentele vremurilor din urmă este trasat tot de condițiile și împlinirea anumitor elemente din acest legământ.

Legământul de la Sinai devine astfel un fundament a interpretării planului lui Dumnezeu prin tot ceea ce profeții, Domnul Isus și mai apoi apostolii au zidit în proclamarea adevărului. De aceea, cunoașterea acestui legământ este foarte importantă pentru înțelegerea

planului lui Dumnezeu, discernământ și veghere.

În acest episod vom face doar o introducere a modului cum erau văzute în vechime legămintele, urmând ca în episoadele următoare să dezvoltăm înțelegerea specifică a elementelor legământului mozaic.

În zilele noastre, conceptul de legământ nu doar că nu mai este înțeles ci nici nu prea se folosește în viața de zi cu zi.

Totuși nu așa stăteau lucrurile în vechime.

Legămintele din antichitate din Orientul apropiat erau modalitatea în care diferite părți își declarau loialitatea și responsabilitatea și se relaționau una față de alta în diferite lucruri ale vieții.

Astfel întâlnim 2 mari tipuri de legăminte:
O primă categorie este reprezentată de „legământul de tip beneficii regale” .

Un legământ cu beneficii regale era focalizat în special pe beneficiile (sau răsplătirile) părții vasale. Partea superioară (suzerană) se obliga să asigure privilegii sporite părții vasale. Astfel, caracteristica principală a acestui tip de legământ este o listă de beneficii pe care suzeranul promite să le acorde părții inferioare. Partea suzerană era cea care jura să împlinească termenii legământului. Partea vasală (sau inferioară) trebuia să se bucure de aceste privilegii atât timp cât el sau descendenții săi au ales să fie părtași beneficiilor dar și să păstreze loialitatea față de binefăcător. Partea vasală participa indirect în adoptarea legământului fiind martoră doar la jurământul părții superioare. Astfel, acest tip de legământ avea mai degrabă un caracter unilateral, o singură parte jurând să-și țină angajamentul depus.

Chiar dacă cele descrise mai sus sunt detalii mai tehnice putem să vedem în mod simplu că primele legăminte din scripturi sunt pe tiparul acesta.

Dumnezeu este partea superioară (suzerană) iar omenirea partea vasală (inferioară).

În legământul cu creația, Dumnezeu promite spre binele umanității o ordine neîntreruptă a creației.

În legământul cu Noe, Dumnezeu promite continuitatea creației ca urmare a credincioșiei și milei sale față de umanitatea decăzută.

În legământul cu Avraam, Dumnezeu îi promite lui Avram și seminței lui țara promisă și familiile pământului ca moștenire. Astfel țara promisă și moștenirea neamurilor sunt văzute ca un „roial grant” (beneficii regale), Avraam și sămânța sa urmând să fie beneficiarii acestei promisiuni unilaterale totuși prin păstrarea loialității față de Dumnezeu.

În schimb, legământul de la Sinai este diferit de legămintele de mai sus fiind un legământ de suzeranitate.

Legământul de suzeranitate – era focalizat în mod special pe responsabilitatea și obligațiile părții inferioare. Cu toate acestea, partea superioară se angaja să protejeze și să susțină partea vasală cu toate resursele, puterea și abilitățile sale dacă partea vasală jura să păstreze specificațiile și legile așa cum ele sunt definite în legământ. Principala caracteristică a acestui legământ erau termenii legii, o listă de cerințe care erau obligatorii pentru partea vasală. Partea vasală împreună cu partea suzerană erau participanții direcți și exclusivi în înfăptuirea și îndeplinirea termenilor legământului. Acest legământ era bilateral în care ambele părți își promiteau loialitatea.

De aceea, legământul de la Sinai se deosebește de primele legăminte și în special de legământul lui Dumnezeu cu Avraam datorită naturii și cerințelor diferite.

Dacă legământul cu Avraam este bazat pe beneficii regale pe care Dumnezeu se jură să le înfăptuiască lui Avraam și seminței lui, legământul de la Sinai este focalizat în special pe responsabilitatea și obligațiile părții inferioare, adică a întregului popor Israel.

În Exod 19:5-6 citim condițiile și termenii acestui legământ:

Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel:

„Dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt..” Tot poporul a răspuns: „Vom face tot ce a zis Domnul!”

În episodul viitor vom dezvolta mai mult caracteristicile acestui legământ și implicațiile istorice și chiar finale, înainte de revenirea Domnului.

Până atunci este important să reținem cele 2 categorii de legăminte:
legământ bazat pe beneficii regale-unilateral, focalizat pe răsplătiri și beneficiile regale;

legământ de tip suzeran – bilateral, axat în primul rând pe condițiile și obligațiile părții inferioare.

Această distincție care poate fi înțeleasă în mod simplu (în ciuda detaliilor mai tehnice) ne va ajuta să înțelegem legămintele scripturilor și să ne raportăm corect la caracteristicile acestora.